(Fragmente din discursul, intitulat simbolic „Testamentul”, rostit de poetul Grigore Vieru pe 30 august 2007, la încununarea sa cu titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei)

Iubiţi fraţi,
O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui.

Şi a zis una dintre femei: Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţă când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţă, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem. Iar cealaltă femeie a zis: Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort! Iar aceasta îi zicea: Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu! Apoi a zis Solomon: daţi-mi o sabie, şi i s-a adus regelui o sabie.nŞi a zis regele: Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte! Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi! Iar cealaltă a zis: Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l! Şi regele a zis: Daţi-i acesteia copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!

Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova.

Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. Tot ce este frumos poartă ponos!, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga. Din păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre limbi un alt nume: limba moldovenească. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut. Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii.

(…) Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească cititorii Limbii Române care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: „Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1642-1693); „…măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); „…moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); „…simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură”, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hasdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire - LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927).

Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă care este Ion Druţă (1928) inserate în eseul Domniei sale Răscrucea celor proşti: „Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”. Iată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi, atins şi el, ca şi Druţă, de aripa geniului: „Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru istorie” (Mihai Cimpoi, 1942); „Limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui” (Valeriu Rusu, 1935); „Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt peste Nistru - Limba cea Maternă care e Româna” (Ion Dumeniuc); „Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile „vorbire moldovenească”, „a vorbi moldoveneşte”, căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială (...) trebuie folosit doar termenul de limbă română” (Ion Eţcu, 1935; Alexandru Dârul, 1929); „Se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă, până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una - cea care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură a fost şi rămâne una: limba română” (Haralambie Corbu, 1930).

(…) Iată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnat de supremul şi întregul for al ştiinţei, intitulat „Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. Cităm: „Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 - n. n.) a AŞM confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din Republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a RM este Limba Română”. (…) Slujitorii falsului glotonim limba moldovenească ne pot replica: „Să vedem ce zice poporul”. După ce i s-a băgat în cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului. (…) Suntem învinuiţi de către aceiaşi „patrioţi” ai „limbii moldoveneşti” că, pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în special, de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapiţa, Coşeriu, Mateevici, Druţă pentru aceleaşi convingeri ştiinţifice şi creştineşti în respectivul domeniu?!

Să primească oare granturi şi Nicolae Corlăteanu acolo, în ceruri, pentru istoricul său testament?! (…) Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va vroi poporul să o dărâme.

Zidul, însă, dintre noi şi Limba Română trebuie să cadă azi…
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

sursa: www.unimedia.md